Border lines

3 ani. Greu şi târziu am înțeles ce înseamnă acest, deja clişeu,”burn-out”. Chiar şi când m-am prins, am intrat în modulul „negare”.

Nu, nu mi se poate întâmpla mie asta. Nu-mi place să fiu „la modă”. Nu, nu am tocmai eu o relație profesională profund toxică.

Mi-am fript creierul până în punctul în care orice tensiune sau enervare îmi producea un atac de anxietate, urmat de o stare de greață, şi, uneori, vomă. Acum, însă, ceva mai rar, dar …
Mă întreba cineva dacă îmi place ceea ce fac acum. Răspunsul meu a fost: DA, am dat o binemeritată vacanță creierului meu pentru a se reface. Nu-i o vacanță propriu-zisă, mai degrabă un respiro ceva mai lung…

În terapie, pentru că fac, de ceva timp, terapie, m-am trezit desenând cu degetele prin aer cum au „funcționat” relațiile mele toxice. Fie că mă gândeam la cele profesionale, fie la cele personale. La un moment dat, am concluzionat, râzând destul de nervos, că, pur şi simplu, am fost luată de proastă. Oameni care m-au cam luat la preț de matineu. Hai că mai merge un pic, încă un pic şi încă… De ce să nu mă las făcută una cu pământul la ore târzii din seară…
Nu am simțit limita. Nu am realizat că mă afundam din ce în ce mai mult, din nou, în întuneric. Mi-a fost teamă să văd şi am mers, ca un robot, direct în gol.

Evident că stoicismul meu în a suporta dincolo de insuportabil vine din copilărie, dar asta e o poveste mai lungă pe care am descâlcit-o anevoios în terapie.

Oamenii toxici nu se vor schimba vreodată. E o iluzie de care m-am tot agățat: poate îşi dă seama, poate pot să schimb ceva, poate… No way! Mi-am făcut terci mintea. Mi-a atins şi sufletul. Cu răni.
Acum îngrijesc cicatricile. Aşa cum pot.

Ceea ce a durut şi încă doare tare este faptul că am rănit oameni dragi, un om pe care l-am iubit enorm, and I still do, m-am îndepărtat de vechi prieteni. Nu am avut timp şi nici energie pentru altceva decât să satisfac orgolii nesăbuite şi lacome şi, aproape, nimic altceva…

Am învățat cât pentru încă o viață din toată experiența asta ciudată. Încă îmi aşez gândurile.


Ceea ce pot spune, însă, după tot iureşul ultimilor ani este că, trăgând linie, rămâne o iubire curată. Iubesc un om cum nu am mai iubit vreodată. Ṣi l-am rănit cum nu credeam că o pot face vreodată. M-a rănit, deşi nu cred că şi-a dorit cu adevărat să o facă. Sau nu ştiu, până la urmă nu vreau să fac presupuneri în numele nimănui.

Ridicăm ziduri de tăcere, alteori de cuvinte grele, de minciuni (față de noi înşine, față de cei dragi….) de teamă. Ziduri de frică. Frica de durere. Ziduri care dor ca dracu’.

Aviz amatorilor cărora li se pare că pot duce multe. La un moment dat, creierul nostru se poate răzvrăti şi e posibil să nu-i mai pese. Nici de frici, nici de durere…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s