Despre iertare

Dacă tu ai fi clapele albe, strălucitoare, ordonate, eu aş fi bemolii şi diezii, negrele, uneori mate, care dau fie tonul trist sau optimist, fie dezacordul. Noi doi suntem piesa nescrisă încă, ne va cânta un copil la un curs oarecare de pe o partitură rătăcită. Va zâmbi. Va fi un cântec hai-hui. Ca un vis sub o umbrelă pe malul mării.

Era o chestie pe care am citit-o pe undeva cum că fetele se îndrăgostesc prea repede, băieții prea târziu. Am râs. Mă ştii cât de mult cred în generalizări. Sau în superstiții. Deşi, un 00:00 mă face să zâmbesc. Dacă nu-l prind trează, lately mă trezesc fix la ora asta. Apoi adorm la loc zâmbind a “poate…”.

Nici nu mai ştiu când am văzut prima dată Serendipity şi nici de câte ori. Un “John Cusack” repezit şi zăpăcit, ca în majoritatea rolurilor lui, şi o “Kate Beckinsale” aparent realistă, dar superstițioasă şi mâcâită. De fiecare dată când îl revăd, comentez la adresa ei: “eşti o fraieră, femeie. Ați pierdut atâta vreme.” Dar nu erau pregătiți unul pentru altul la început, ăsta-i adevărul. Mda, un film uşurel, cheesy, dar care mie-mi place şi mă fascinează cumva mereu. Iar coloana sonoră îmi face pielea de găină, o am într-un playlist special.

Ce noroc avem acum cu mijloacele astea de comunicare. Block-ul este la distanță de cel mult două clickuri. În câteva secunde punem ziduri de tăcere în jurul cuiva. E mai simplu aşa cumva. Altfel ar trebui să ne iertăm pentru că ne-am rănit. Construcția e grea, cred că e mult mai uşor să dărâmăm.

Şi apoi dacă nu am închide o fereastră, cum am mai putea să o redeschidem?

(Mi-am amintit de curând ce eficientă eram în alte timpuri. Cândva, acum, cred, vreo 10-12 ani, reuşeam să blochez pe cineva, pe câteva platforme de mesagerie, într-un timp record. Aveam o ordine prestabilită de “operare”. De fiecare dată când ne certam, jap cu block. Să vorbească la pereți, îmi spuneam.

“Mă blochezi pentru că-ți pasă, pentru că te-am rănit.”, îmi spunea blocatul.

“S-o crezi tu. Te-am blocat pentru că nu mă interesează ce ai să-mi spui. Îți acorzi o importanță cam mare.”, răspundea mândra cea vitează.

“Mno, bine, cum spui tu. Atunci ține-te tare de block-ul ăla. Te-oi bloca şi eu la un moment dat, dar cu sete o s-o fac şi mumu te mai deblochează. Ca să nu zici că n-ai ştiut, piticania lumii!”.

A plecat, însă, de tot şi, deşi glumea că va avea grijă să-mi dea block înainte, a uitat sā o mai facă…)

Adevărul este că nu eram pregătită pentru noi atunci când am început să povestim. Anul trecut încă purtam prea multe straturi de teamă şi frici, iar, preocupată fiind să-mi gestionez anxietatea, nu am acordat atenția necesară fragilității şi fineții sufletului tău. Intuiția mea era pe fază, dar teama zbang. Mă îndrăgosteam de tine incredibil de profund, cum să nu mă sperii?! Şi de ce să nu mă sabotez când simțeam eu rost de suferință? Cãnd făceam handbal, la antrenamente, interceptam mingea, porneam spre poarta liberă şi aruncam mingea în plasă. În plasa din spatele porții, aproape de tavanul sălii de sport. Aveam 12-13 ani. Promiteam încă de pe atunci.

Ieri am crezut că te zăresc pe o străduță şi, când să vin spre tine, am reușit “performanța” să-mi dau cu stângu’n dreptu’ şi să nimeresc în plin o groapă din asfalt.

Un superstițios ar spune: nu a fost să fie, soarta, justiția divină. Eu spun doar că mi-a fost teamă să mă apropii, deşi îmi doream enorm. Straturile astea de teamă. Doare când mai dau jos câte unul. Doare al dracului de tare.

Azi am mai aruncat câteva. Eram convinsă că o făcusem încă de anul trecut, dar am constatat că unele lucruri doar au fost ascunse destul de bine. Multe marouri şi nu numai au luat drumul ghenei. A durut tare, dar ce uşurare am simțit după aceea.

Ți-am spus că îmi vine destul de greu în perioada asta să scriu. Citesc ceva mai mult însă.

Tu eşti stăpânul cuvintelor, eu doar un hobbit în lumea asta, strecor câteva gânduri, sperând, în sinea mea, că nu citeşte nimeni. Aşa cum reuşeam să cânt şi la pian. Îmi imaginam că-s doar eu şi el, pianul, în cameră sau în sălile de concert. Dacă tuşea cineva în sală, mă blocam, închideam pianul, îl redeschideam şi luam piesa de la început.

Ți-am spus că dacă ar fi să scriu totuși ceva ar fi doar “te iubesc”. Cred că am reușit.

Şi să ştii că nici până acum nu am reușit să găsesc fiuzti cu pepene şi ceai negru. Îl caut de fiecare dată când intru în vreun magazin şi pauză. Fie tocmai s-a terminat, fie nu au avut vreodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s