Când oboseala devine odihna zilnică. Pâna la urmă, în lumea asta, ce contează?
Zilele trecute, din nişte poveşti întâmplătoare, am primit vestea că un om pe care l-am respectat enorm, un om cu o inteligență uluitoare şi cu un simț al umorului debordant, nu mai este printre noi de aproape un an. Mi-am simțit lacrimile şiroind în secunda doi de la aflarea acestei teribile veşti. Unul dintre cei mai buni medici ai noştri. Nu mergea pe la televiziuni, nu acorda din 2 în 3 emisiuni sfaturi nesolicitate despre orice, un om discret care îşi făcea meseria cu o dedicare desăvârşită.
A plecat la fel de discret cum a trăit.
Pe ultimul drum condus de câțiva colegi, ceva mai mulți prieteni şi oameni care l-au respectat sau iubit. Cam atât.
L-am avut asistent universitar un an pe acest om. Greu de cuprins în doar câteva cuvinte complexitatea dumnealui: duritate afişată, responsabilitate, ironie usturătoare, respect pentru inteligență şi, mai ales, dedicare totală în tot ceea ce făcea. Cei mai mulți, pacienți, colegi sau studenți, îl urau. Ceva mai puțini îl stimam pentru ceea ce ne oferea: argument, logică şi diagnostic într-o lume a memorării la kilogram.
Şi de aici plecând, în puseurile mele anxioase recente, mă frământă câteva întrebări cărora le găsesc în fiecare zi un alt răspuns.
Domnul doctor, înainte de vizitele de dimineață, ne întreba pe fiecare dintre noi de ce ne-am trezit. Primea răspunsuri de la: că „nu mai puteam să dorm” până la că „trebuie”. În fiecare dimineață, pe holul din fața saloanelor, aceeaşi întrebare. Răspunsuri diferite. Într-o dimineață oarecare îmi amintesc că eu i-am întors întrebarea. Şi mi-a răspuns: pentru că de abia aşteptam să îmi iubesc femeia. Şi toți am rămas cu gurile căscate. Ne aşteptam la: să vin la lucru, noi, studenții, pacienții, spitalul, la orice ne aşteptam mai puțin la acest răspuns. Văzându-ne fețele de tălâmbi cu fălcile căzute pe ciment, a luat-o spre salon şi ne spune taare: băăi, nătăfleților, pe lumea asta doar iubirea contează. Hai, la vizite cu voi, prostovanilor! La treabă!
Când jobul îți cuprinde cu totul spațiul interior, când simți că nu respiri decât „ce mai trebuie să fac”, când nu mai ai timp nici să îți prinzi un gând răzleț. Când …, când ….
Toate astea contează, dar prea puțin pentru ceea ce ne hrăneşte cu adevărat sufletul.
Timp să ma opresc din iureş şi să îmi întorc privirea în mine.
Pentru că, până la urmă, „pe lumea asta doar iubirea contează”. Iubire curată, cu sufletul wide open. Iubirea pentru care să de-abia aştept să mă trezesc. Şi eu am găsit-o pe ea. Ea mai are să găsească drumul dimineților cu miros de cafea arsă de mine în bucătărie. 🙂
Odihnă în lumină, Domnule Doctor I.! 🖤
Gânduri Pixelate 