Mecanism de apărare. Teamă. Proiecții.
Atunci când eram copil, cumva captivă într-o arhitectură emoțională destul de complicată, am primit rolul Minciunica într-o piesă de teatru pe care urma să o maimuțărim în fața părinților noştri cu o numaiştiucare ocazie. Nu era o întâmplare, nu era aşa o chestie picată din neant, fără vreo legătură cu realitatea.
Şi realitatea era că mințeam. Mult. Era ca un program care rula în background şi care mă salva din orice situație delicată.
Punctul în care programul s-a gripat a fost atunci când a dispărut teama că voi fi pedepsită pentru ceea ce făceam sau pentru cum eram cu adevărat. În schimb, am dezvoltat un puternic simț de a percepe rapid minciuna.
Au trecut 20 de ani şi mai bine de atunci, şi încrederea mea în oameni a crescut odată cu vârsta. Şi percepțiile au suferit şi ele cumva.
De ce mințim, însă, la maturitate ajunşi, alți oameni? De ce o facem?
Ca să obținem mici victorii de etapă într-o luptă inexistentă? Din laşitate? Din comoditate? Uneori din prostie?
Nu am răspunsuri, le pot intui, le simt, dar, din cauza încrederii pe care o acord încă de la început, simt minciuna cu ceva mai mare întârziere.
Eu cred că oamenii mint pentru a supraviețui, pentru a trăi un strop de fericire pe care altfel cred ei că nu l-ar mai avea.
Eu cred că oamenii mint de teamă. Teama de a fi respinşi dacă s-ar dezvălui. Teama de goliciune şi de respingere.
Am conviețuit excelent cu minciuna în copilărie. Apoi am crescut, am înşelat şi am şi mințit. Până la un moment dat.
Când s-a stricat banda? Când s-a alterat programul? Când s-a dus în cap acest impecabil mecanism pe care îl aveam în sânge?
Simplu. Atunci când am iubit.
Gânduri Pixelate 