Barka- un Om, o Cultură, o Stare

„Tot ceea ce fac trebuie să aibă un sens.”

 

Anul trecut, târziu spre toamnă, după o zi de împachetat și transportat bagaje, aveam să ne mutăm într-o casă, cu parfum interbelic, în care urma, treptat, să ne regăsim, și eu, și fiica mea, pasiunile uitate. Spre seară, pe o ploaie dârză, am plecat într-o călătorie de recunoaștere a împrejurimilor, în căutarea unui loc unde să servim cina și, poate, un vin fiert.

 

Undeva, în spatele Pieței Domenii, de pe sub crengi înclinate sub povara picurilor de ploaie, zărim, în reflexia felinarelor stradale, un locșor cu obloane de lemn larg deschise, geamuri înalte și cu o lumină discretă, ceea ce părea a fi, din afară, un loc cald și un bar-restaurant deschis încă. Eram înfrigurate, obosite și un pic înfometate. Intrăm timid pentru că realizam, pe măsură ce înaintam, că acest loc se deslușea ca un colț intim, cu un rock-blues pe fundal, cu mesaje scrise, diferit, pe pereți, cu oameni zâmbitori, care păreau a se cunoaște cu toții între ei, cu o bibliotecă plină cu cărți. Furată de peisaj, aud, ca prin vis: “Bine ați venit! Vă poftim să vă alegeți o masă dintre cele libere. Oriunde doriți!”. Un tânăr, cu un zâmbet nedisimulat, ne invita, pe cel mai calm și cald ton cu putință, să ne simțim ca acasă. Și, uite așa, ca o magie, toată oboseala acumulată de atâtea zile s-a transformat într-o stare de relaxare. Ca prin farmec, fără să realizez, mi s-a desfășurat, în toată splendoarea, povestea Bărcii.

De atunci, am mai ajuns de multe ori la Barka Saffron, căci așa se numește acest loc. De cele mai multe ori alegeam, mecanic, fără să realizez obișnuința și faptul că deja îmi sunt familiare mesajele scrijelite pe pereți, cărțile, muzica în surdină și atmosfera de Vamă veche în septembrie, așa cum o știam cândva. Toate mi se păreau deja firești.

În urmă cu ceva săptămâni, urmând un imbold al unei vechi pasiuni, aceea de a afla poveștile din spatele aparenței, de a descoperi miezul din spatele scoarței, am cugetat o vreme spre ce loc să mă îndrept mai întâi. Și, în timp ce cugetam, mă îndreptam pentru a-mi aduna gândurile spre Barka Saffron. După ce am poftit înăuntru și am fost întâmpinată, ca de obicei (“Bine ați venit!…”), am realizat că tocmai am făcut un pas în mijlocul primei povești pe care îmi doream să o descopăr.

 

Barka Saffron înseamnă, în hindi, Barca cu Șofran și este un pub-bistro înființat, în anul 2000, de către domnul Krishan George. Filozofia locului este libertatea și intimitatea gândului. Oricine, după o discuție prealabilă cu personalul responsabil, își poate înscrie un gând, o stare, o declarație sau un vers pe pereții, deveniți, între timp, neîncăpători. Regula casei este ca, înainte de a purcede la scris, inspirațional, pe pereți, te “dezmorțești”, cuminte, cu un shot de tequila. Poți citi din biblioteca pub-ului, poți chiar împrumuta cărți, cu condiția să aduci altele în loc. Doamnele Gabi și Mami sunt Chefele bucătăriei încă de la deschiderea localului. Și-au împrumutat rețetele proprii, au învățat rețete indiene și internaționale și le prepară cu o dedicație pentru care sunt respectate de toți ceilalți colegi. Cu toții sunt o comunitate. Krishan le-a acordat, tuturor, încredere deplină care a venit la pachet cu responsabilitatea și cu devotamentul.

Krishan, personajul-poveste din spatele Bărcii, este originar din partea sudică a Indiei, a lucrat o bună bucată de vreme în domeniul ecomico-financiar, în anii ‘90 ca expert al Băncii Mondiale, a călătorit în jurul lumii implicat în proiecte, iar în preajma anului 1995 a intrat în contact cu România. “A fost dragoste la prima vedere”, îmi spune zâmbind. Ajuns atunci pentru prima oară aici, când s-a prezentat

a fost luat drept român după nume. Destul de repede după prima vizită în România, Krishan își cumpără un apartament, premonitoriu, foarte apropiat de locul care avea să fie, peste 5 ani, Barka Saffron. Revine, astfel, destul de des în București, vizitează tot mai multe orașe din țară, se naște treptat o relație permanentă cu aceste meleaguri.

În anul 2000, achiziționează un spațiu în care obișnuiau să se adune persoane fără adăpost, situat în spatele a ceea ce era pe atunci Parcul Domenii. Trasformă acest spațiu insalubru într-un bar-restaurant, unul dintre puținele din București la vremea respectivă. În scurt timp, succesul investiției dă roade și se creează, în jurul localului, o clientelă fidelă, care apreciază atmosfera destinsă și intimă a Bărcii. Krishan observă, subtil, odată cu trecerea timpului, și schimbarea mentalității sociale prin intermediul celor care îi trec pragul: “La început, oameni tineri, nu conta câți bani aveau, important era că sunt împreună, că se simt bine. Treptat, se produce o sciziune având ca punct central banii. Acum, în ultimii ani, observ o regrupare. Oamenii încep să se revadă pentru a fi împreună, pentru bucuria de a se revedea, pentru a împărtăși o stare.”.

“Cum ai ajuns la Rupea? Cum a apărut Ferma Indianului Transylvania?”, îl întreb pe Krishan pentru că citisem deja un articol pe subiect. “Din greșeală!” îmi răspunde, râzând. Îmi povestește cum a participat, prin 2005, la o licitație pentru un vechi C.A.P., la îndemnul unui prieten, și cum, după câteva luni, avea să afle că a câștigat-o. Între timp, până a intrat efectiv în posesie, aveau să dispară, misterios, acoperișurile, țevile, gardurile, în principiu, cam tot. Din tot acest mare nimic licitat și câștigat, a reușit să ridice, în câțiva ani, o fermă de bivoli. În prezent, în Ferma Indianului, sunt 150 de bivoli, câțiva cai, câini și pisici, iar Krishan, practic, s-a mutat aici. Nu a reușit să găsească, încă, oameni care să iubească, cu adevărat, animalele, care să își dorească să muncească și pe care să îi lase, în deplină încredere, să se ocupe de această fermă. Reușește, însă, să găsească voluntari din alte țări care să îl ajute și cărora le oferă adăpost, mâncare și atmosferă de basm. “E păcat, e trist! Nu există o cultură a muncii, nu există prețuire pentru educație. Tinerii termină ceva ani de școală și apoi pleacă din sat către Brașov. Acolo lucrează ca muncitori necalificați, vânzători pe la hypermarketuri și lasă în urmă satul.” îmi povestește, mâhnit, Krishan.

 

De câțiva ani, deține și o afacere cu îmbrăcăminte. Textilele provin din țări din Asia, de la entități comerciale care respectă drepturile angajaților și se adresează companiilor care își doresc să investească, responsabil, în produse ECO-friendly, care se pot personaliza în funcție de brand, în funcție de eveniment sau de necesitate. Alexandra Matei, managerul acestui proiect, îmi împărtășește, pe scurt, lupta și dezamăgirile ei. Alexandra este energică, transmite o stare de “totul este sub control” și se regăsește, după o lungă zi de muncă, la Barka. “Aici e acasă”, zice ea, simplu. Ca mai noi toți, în aceste timpuri, și printre cuvintele și gesturile ei largi străbate dezamăgirea, tristețea și resemnarea că va trebui, poate, să plece din țară pentru o viață mai bună din simplul motiv că “cifrele nu mint. Economia nu se simte deloc bine și de unde vor veni banii pentru toate măririle? De la noi.” Cum simte ea starea economiei prin prisma afacerii pe care o gestionează? Companiile restrâng fondurile pentru marketing și corporate social responsability, acestea fiind primele semne de neîncredere în economia unei țări. Încerc să găsesc argumente care să o încurajeze, care să îi dea puterea să meargă mai departe cu încrederea că lucrurile se vor îndrepta. Nu știu dacă am reușit. Voi mai încerca pentru că îmi e foarte greu să accept că oamenii tineri, plini de viață și de energie constructivă nu mai cred în România. Trebuie să mai avem o șansă.

 

Spre finalul discuției cu Krishan, l-am întrebat care îi sunt planurile cu România. “Nu știu. Dacă lucrurile în societate continuă ca până acum, nu văd cum ar putea cineva să mai susțină o afacere. Devine, pur și simplu, imposibil.”

Oamenii care lucrează la Barka sunt studenți care se autosusțin pe perioada studiilor și învață cum funcționează o afacere. Ochii lui Krishan strălucesc când îi privește, îmi pare tare mândru de ei, de sinergia lor, de mediul pe care ei îl creează. “Tot ceea ce fac trebuie să aibă un sens.” Și el, și ei, și clienții lor se simt ca acasă. În surdină, se aude Dire Straits. Luminile sunt discrete, zăresc un mesaj pe un perete “Mersul devine plictisitor atunci când înveți să zbori”.

 

Și eu, preț de câteva ore bune petrecute ascultând povestea din spatele poveștii, m-am simțit ca acasă. Ca, de altfel, în prima seară petrecută în acest cartier când, pe o seară ploioasă, de pe sub copaci tomnatici, ne-a răsărit în față Barka.

Momente: foto din Barka Saffron pe  https://www.instagram.com/coffeeteafoodandme/

O prezentare TEDx Bucharest avându-l protagonist pe Krishan:

 

1 comentariu

  1. […] început cu Povestea inspirațională a Bărcii cu Șofran ( https://ganduripixelate.com/2018/05/25/barka-un-om-o-cultura-o-stare/ ), voi continua cu alte povestiri cu și despre Flori de Colț. De ce? Pentru că sunt sau pot fi […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s