Educația copiilor noștri, dincolo de lamentări

Cât timp ne mai permitem, ca țară, să pierdem? Reforma totală sau cârpeli? Trebuia începută de ieri?

Mulți dintre noi ne străduim să construim sau să găsim oaze de normalitate, de deschidere și de echilibru pentru educarea copiilor noștri: grădinițe particulare sau anumite grupe de la cele de stat, școli private, anumiți învățători sau profesori de la școli de stat. Este asta oare soluția României? Soluția pentru evoluția noastră ca națiune? Soluția pentru toți copiii acestei țări?

Putem, aplicând sistemul de învățământ al anilor comunismului, să obținem rezultate demne de era tehnologizării în care trăim? Sunt mulți părinți nostalgici ai educației care se făcea atunci, ai rigorii pedagogice și contestă sistemul actual având convingerea că este unul total diferit celui experimentat de ei. Personal, nu văd prea multe diferențe: modalitatea de predare este aproape identică, programa este ceva mai haotic construită, fără prea multă logică în ordinea capitolelor, pregătirea multor cadre didactice … no comment, știm prea bine cu toții.

Cu ce ne afectează lipsa unei reforme de profunzime în educație? Nu cred că există vreun domeniu care să nu fie afectat de slaba pregătire a oamenilor. De la justiție la medicină, de la administrația publică la agricultură, oricare segment al economiei este afectat de lipsa oamenilor calificați, de lipsa educației, de lipsa culturii. Copiii ies din școli, exact ca și noi, total nepregătiți pentru viața reală. Nu mai pun în discuție procentul imens al celor care renunță pe parcurs.

A existat un interes politic ca educația să se mențină în acești parametri? Cu siguranță! Cum altfel și-ar fi putut asigura politrucii corupți perpetuarea la putere?! Bineînțeles că lipsa de educație duce la o mai mare vulnerabilitate la manipulare, la dependență de bunăvoința vreunui potent local care poate asigura un ajutor ( sub orice formă ar veni el).

Suntem revoltați de evenimentele ultimelor luni, mă rog, unii dintre noi. Sunt mulți concetățeni care nu ne înțeleg nemulțumirea, care ne condamnă pentru faptul că protestăm în loc să stăm, cuminți, și să așteptăm următoarele alegeri când mulți dintre ei vor fi cumpărați cu câțiva lei la pensie, ceva ulei și niște găleți. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar lipsa educației și interesele mărunte sunt cele care au perpetuat această clasă politică, sub diverse forme, la putere.

Eu cred că AȘA, pur și simplu, nu se mai poate. E tentant să ne construim fiecare dintre noi mici insule de echilibru, de protecție pentru copiii noștri, dar dacă nu vom ieși din pătrățica noastră și nu ne vom constitui într-o masă critică care să ceară schimbări profunde și reale în Educația națională, ne vom învârti în cerc și nu cred că se va schimba ceva. Nici pentru noi, nici pentru copiii noștri, nici pentru copiii copiilor …

Nu intru, încă, în detalii legat de ce putem, concret, schimba, dar, în principiu, eu cred că întreaga paradigmă în care e construit sistemul de învățământ trebuie zdruncinată. Nu mai pregătim copiii pentru a lucra doar în fabrici și uzine. Generația lor nu mai poate fi atrasă către școală cu aceeași programă îmbâcsită în era tehnologiei. Profesorii se plâng că le este din ce în ce mai dificil să le predea, că le este tot mai greu să îi țină atenți la ore sau, pur și simplu, în școală.  Oare de ce?

Oare noi, părinții și copiii noștri, am avea suportul cadrelor didactice pentru a face schimbarea conceptelor de predare, de susținere a orelor de curs și chiar a designului sălilor de clasă? Ne-ar susține și ajuta într-un astfel de demers? Ne-ar oferi idei și noi perspective prin prisma experienței lor?

Da, avem nevoie unii de alții ca de aer pentru a reuși să evoluăm.

Poate așa va reuși și clasa politică să urce o treaptă evoluționistă: de la motostivuitori/-oare la umanoizi cu conștiință.