Întâlnirea perspectivelor la o cafea

Prezent. Perspective ipotetice. Perspective reale. Perspective ideale. Utopie? Resetare? Mentalități.

 

La o cafea ceva mai târzie, însoțită de noua noastră membră a familiei, prea-dulce-torcătoarea Phoebe (aka Fibi) și de fiica mea, stăm, toate, la o poveste. Fiica mea, profund impresionată de atmosfera ultimului protest de sâmbătă, mă întreabă, confuză, de ce nu se schimbă nimic. De ce, după un an de manifestare a nemulțumirii atâtor oameni, nimic esențial nu se schimbă, ci doar sunt amânate decizii contestabile?

Eu îi explic, doct, că suntem de-abia la începutul unui proces de lungă durată. Abia acum ne regăsim, abia acum realizăm că suntem mulți cei care nu am renunțat la vis, abia acum începem “Revoluția generației noastre”. Iar ea mă întreabă, senin, de ce până acum s-a stat? No comment.

Ea nu înțelege de ce nu sunt toți oamenii în stradă. Îi povestesc că sunt oameni care nu sunt de acord cu schimbările pe care le cerem noi în stradă, că sunt oameni care au un interes ca lucrurile să continue ca până acum, că sunt oameni pe care, pur și simplu, nu-i interesează. Adică, lor le place că sunt furați sau le place să fure? execută ea, scurt. Probabil, îi răspund.

Phoebe doarme și visează ceva șoricei. Îi aleargă scurt și apoi se reașează, leneș, pe spate. Doarme fără griji. Drepturile pisicuțelor sunt respectate.

O întreb pe fiica mea cum își imaginează ea țara asta. Pentru ce anume iese ea în stradă, alături de mine?

 

„O lume așa cum o văd eu e așa: oamenii nu fură, oamenii nu se fură unii pe alții, copiii pot merge, oriunde ar fi, la școală; copiii merg cu plăcere la școală; la școală suntem implicați în multe proiecte, nu mai suntem presați să memorăm, absurd, informații, modul de predare este adaptat nevoilor noastre, învățăm noțiunile într-o înșiruire logică, avem posibilitatea să ne aprofundăm pasiunile ajutați de profesori dedicați. Asta, cred eu, ne va schimba mentalitatea asta de spectator. Stăm, cuminți, în bănci, ascultăm profesorul, apoi ni se dă test sau suntem ascultați din ceea ce ni s-a predat. Nimic mai mult. Atunci, cum suntem noi încurajați să avem inițiativă? Cum ne este stimulată imaginația? De ce nu ne sunt predate drepturile pe care noi le avem? Cum pot eu să știu, dacă nu te-aș vedea pe tine, că am dreptul să protestez atunci când consider nedrept că un anume lucru se întâmplă?

Aa, și aș vrea ca, dacă vreodată mai trebuie, să merg la spital să nu mai fie nevoie să stau ore în șir pe holuri, să nu îți mai citesc în ochi teama că pot lua ceva din spital și să te văd cum, disperată, încerci să mă protejezi de orice ar putea fi infecțios. Nu vreau să mai văd părinți care sunt nevoiți să cerșească bani pentru dreptul la viață al copiilor lor. Nu mai vreau să văd oameni dragi care nu supraviețuiesc unor boli teribile pentru că nu au acces la tratamentul care i-ar salva. Nu mai vreau să văd copii cerșind. Nu mai vreau să văd copii părăsiți, din cauza sărăciei sau a lipsei de educație, în Case de copii. Nu e drept. Vreau să fie pedepsiți cei care ne fură. Vreau să li se ia ceea ce au furat. Tuturor celor care au furat.

Vreau să trăim așa cum gândim: liber și drept.”

Cam asta e imaginea țării în care copilul meu își dorește să trăiască. Pentru toate aceste lucruri ies în stradă. De câte ori este nevoie.

 

Cred că și Phoebe are aceleași dorințe pentru că a ascultat foarte atentă tot ce am povestit. Da, s-a trezit între timp. Și acum privește perspectivele de la fereastră. 🙂

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s