Cu dezamăgirile la terapie

Președintele. Eu. Noi. Așteptări. Detașare.

La alegerile prezidențiale din 2014, trebuie să recunosc, nu am fost un fan al actualului Președinte. Era, în mintea mea, un reprezentant al monstrului numit USL și rupea o limbă română de te lua somnul. Greoi, forțat să adopte partitura anticorupție, deși nu părea un mare susținător, un pic prea orgolios pentru jocul politic dâmbovițean, uneori, protagonist al unor fine momente penibile datorate tăcerilor lui prelungite și, de prea multe ori, inoportune, dar având norocul unui contracandidat cu mult prea mult tupeu și, deseori, de-a dreptul neobrăzat, a reușit ceea ce părea imposibil. A reușit să câștige alegerile cu 6 milioane de voturi. Unul dintre aceste voturi fiind și al meu.

Mi-am imaginat, cu urme ușoare de scepticism, că va urma o perioadă de profesionalism, de eleganță la nivelul cel mai înalt al reprezentării țării noastre. A venit episodul cu paltonul, apoi cu consoarta plimbată peste tot, la cumpărături, expoziții de rochii, cu săritul în apărarea antenelor, cu diverse alte mici inadaptări. Dar, DAR, în contextul politic pe care îl știm cu toții, mi-am agățat speranțele de existența lui acolo, am avut încrederea că există un ultim filtru instituțional în calea tuturor mizeriilor pregătite de pesediști sau de interpușii lor.

Rezultatul alegerilor din 2016 nu îl ajută, dar să nu uităm că Președintele defila pentru Primăria București cu un bușoi, apoi cu x, apoi cu y. Nu au contat toate contorsiunile astea absolut penibile? Nu i se datorează și lui, oare, rezultatul final al alegerilor parlamentare, după ce ai avut grijă să îi netezești drumul către Primărie, în vară, mândrei pesediste?

Ieri, da, am avut așteptări. Sau, poate, speranțe. M-am gândit că un Om de Stat va utiliza toate pârghiile legale și instituționale de care dispune pentru a ne da și nouă o șansă. Președintele actual a decis, însă, să mai dea Partidului-stat o șansă. A treia. Nu știu care îi erau informațiile de culise, nu știu de ce s-a grăbit cu decizia, deși, în acești ani, numai cu rapiditatea nu ne-a obișnuit, dar știu că nici măcar nu a schițat o încercare de a ne explica decizia (teoria cu aritmetica parlamentară era valabilă în cazul în care exista o majoritate absolută în Parlament). Comunicarea acestei decizii putea fi făcută de o altă manieră, cu mai mult respect față de cei 6 milioane de oameni care l-au votat.

Astea sunt datele problemei. Aceasta este dezamăgirea mea. Și, atunci, mă tratez.

Am ieșit în stradă tot anul trecut de dragul Președintelui? Am ieșit cu fiica mea, pe viscol, pentru Iohannis? A ieșit cu noi seară de seară? A venit cu ceaiuri calde la noi iarna trecută? Nu.

Și, atunci, de unde așteptările astea?! Cred că vin din dorința disperată de a nu-mi pierde speranța, dar realizez că singura șansă reală suntem și am fost noi. Noi, cei care ne dorim o altfel de țară. Noi, cei terfeliți, în fel și chip, de televiziunile propagandistice. Noi, cei care încă mai sperăm să ne putem ține copiii pe aceste meleaguri.

Pentru ce ies eu sâmbătă la Universitate? Pentru viitorul copilului meu. Și atât.

Sursă foto:  Askideas.com