Neîntâlnirea lumilor noastre

Impresii din lumea gândurilor mele. Sedimentarea agitației zilelor noastre.

 

Duminică, am fost cu fetița mea la protest. Destul de relaxate datorită oboselii pe care o resimțeam amândouă după mai multe zile foarte aglomerate.

Am avut un sentiment ciudat de această dată, foarte asemănător cu ceea ce am simțit la Marșul Tăcerii de după tragedia din Colectiv. Ceva mocnește în aer, nu știu încă exact ce, pot doar bănui că e vorba de o furie încă disimulată. În fața sediului marelui partid de tinichea, destul de puțini oameni din jurul meu mai strigau, în schimb, am observat priviri pietrificate care fixau, rece, un sediu, probabil, gol.

Nu știu dacă este vorba de doua lumi, nu îmi dau seama de amploarea furiei, dar, dacă aș fi acum un oarecare om din partidul social preocupat, nu aș fi foarte liniștit. Nu cred că mai e mult până toată furia asta, încă, cu greu stăpânită, se va revărsa cumva. Habar n-am cum, nu îmi dau seama care ar fi suprapicătura care va declanșa declick-ul, dar mult nu cred că mai este.

Oamenii cred că sunt sătui de ieșitul ăsta în stradă, obosiți și nu cred că mai au toleranță pentru nesimțirea cu care sunt tratați. Cred că, dacă se mizează pe comoditate sau epuizare, va fi un pariu pierdut. Eu asta simt.

Este pentru prima oară când oamenii mergeau tăcut și atât de hotărât încât, când și când călcau, din greșeală, câte un cățel. Din pură neatenție. Auzeam scuzele, regretele sincere, dar mersul hotărât continua.

Da, suntem destul de puțin toleranți cu cei care susțin actualul regim, din motive pe care le-am tot expus. Îi bănuim de interese de tot felul, de beneficii de pe urma actualei puteri sau de lipsă de informare sau de dezinformare, și multe din aceste prezumții pot fi adevărate, dar nu mai avem răbdare să îi ascultăm. Nu ne mai interesează argumentele lor, dacă ele există.

E trist că s-a ajuns aici. Eu sunt, de exemplu, bănuită de către susținătorii acestui regim, de partizanat cu tot felul de persoane politice(foste, actuale, posibile, imposibile). Nu sunt bănuită însă de ei de pură sinceritate, de onestitate, de argumente provenite din raționament propriu, prin prisma principiilor mele de viață.

Întrebări ale copilului meu: mama, cum poate fi un analfabet ministru al învățământului? Mama, de ce pentru orice copil bolnav, părinții lui trebuie, efectiv, să cerșească banii pentru dreptul lui la viață? Mama, de ce sunt unii bătrâni atât de agresivi cu noi? Ce le-am făcut? Mama, de ce să nu spun că merg la proteste? Mama, cum ai supraviețuit în comunism cu atâta nedreptate? Mama, de ce trebuie să ieșim în stradă ca regulile să fie respectate? De ce nu sunt pedepsiți cei care fură? Mama, noi putem fura ca ei și nu pățim nimic? Mama, putem fura toți ca ei și să nu răspundem pentru asta?

Mama, de ce fură oamenii?

Credeți că sunt suficiente motive pentru a simți că trebuie să fac ceva?! Credeți că este vreun om politic care m-ar putea motiva mai puternic decât aceste întrebări venite din partea omului pe care îl prețuiesc cel mai mult în viața asta?!

 

 

Sursa foto: Clipart Library

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s