Gânduri despre și cu un pui

De om. Puiul meu de om.

Atunci când am adus-o acasă de la maternitate, aveam 24 de ani și, în prima mea discuție cu ea între patru ochi, i-am spus: “Draga mea, vom crește împreună de acum și știu că voi avea multe lucruri de învățat de la tine, sper că și tu de la mine. Te iubesc și atât!”

Din păcate, pe când avea ea 3 ani și jumătate, tatăl ei și cu mine ne-am despărțit, am divorțat, din motive atât de comune că nici nu merită menționate. Pentru ea a fost un mare șoc emoțional pe care, cu multe nopți nedormite, în ani de zile, am reușit să i-l alin. În toți anii aceștia, i-am fost, emoțional, și mamă, și tată aproape full-time. De altfel, în glumă (sper), îmi mai spune și taică-mea :). Păstrează o relație cu tatăl ei, dar departe de a-l simți cu adevărat apropiat. Astăzi, este împăcată cu faptul că unii oameni nu pot să ofere mai mult și ia lucrurile exact așa cum sunt. Fără să o mai afecteze.

Practic, după divorț, noi două ne-am avut mereu una pe alta. Astăzi, ea îmi este cea mai bună prietenă și invers. Astăzi, ea are 16 ani și jumătate. Acum cântă în baie :).

Nu știu care ar fi fost rețetele de parenting (smart, nesmart, pozitiv ori nuștiumaicum) pentru astfel de situații, eu am luat lucrurile, de la un moment dat, așa cum sunt și am construit cu ea relația așa cum am simțit eu că e sănătos pentru ea. Au fost, la început, diverse momente de cumpănă, de ajustare la noua realitate pentru amândouă. Le-am depășit în ani.

Relația mea cu ea este una pe care eu aș asemăna-o cu Chip și Dale. Ne ciondănim, ne bombănim, ne mai și sâcâim un pic, așa, de control, râdem, ne povestim cam tot și ne îmbrățișăm măcar o dată pe zi. Nu știu cum ne suportă vecinii pentru că, în general, suntem tare gălăgioase.

Am încercat ca, privind lumea prin ochii ei, să mă pot uita în ochii mei și să știe că sunt acolo pentru ea, oricând, orice ar fi. Sunt departe de perfecțiune, nici nu am intenționat vreodată să fiu perfectă pentru că ar fi utopic. Devin, cu fiecare zi, ceea ce sunt. Iar dacă a fost să îi dau câteva pilde de referință acelea au fost: să își păstreze în permanență opțiunile deschise și oamenii nu se schimbă.

Despre ea aș putea vorbi zile în șir. Evaluează situații complexe mai obiectiv decât mulți adulți, se bucură de desene animate ca atunci când avea 3 ani, iubește animalele, adoră, însă, caii. Pictează de dinainte de a vorbi. Își dozează echilibrat afecțiunea investită în oameni. Se înfurie repede, iar eu o fac să râdă și mai repede.

O iubesc exact așa cum este! Și nu am încercat vreodată să o schimb. Eu cred că bebelușii vin pe lume perfecți și noi le putem oferi suportul emoțional pentru a se dezvolta în armonie cu ei înşişi. Fiicei mele i-am oferit dragostea de care avea/are nevoie, așa cum am simțit eu să o fac, pentru a deveni ceea ce este. Un copil superb.

Pentru ea ies în stradă, uneori, cu ea ies în stradă. Consider că merită să lupt pentru ca ea să își poată crește copiii (dacă va dori să îi aibă) în această țară.

Mâine voi merge în Piață pentru ea, poate, și cu ea. Știu că o voi fi învățat că are dreptul să se implice civic. Știu că o voi fi învățat responsabilitatea pe care o avem cu toții atunci când ne sunt încălcate drepturile sau libertățile. Este, practic, o lecție de parenting. 🙂