Gând confuz

Despre hărțuire ca subiect tabu.

 

Presa de peste ocean vuiește de o săptămână despre scandalul izbucnit la Hollywood avându-l personaj central pe cunoscutul producător și regizor Harvey Weinstein care este acuzat de nenumărate femei, de ordinul zecilor, până acum, de hărțuiri sexuale sau de viol. Scandalul pare de-abia la început pentru că, în fiecare zi, apar noi mărturii ale unor victime, și se adaugă alte nume de potențiali agresori (Ben Affleck, George Clooney).

Scandalul este sonor pentru că sunt implicați oameni cu multă notorietate, dar presa de la noi nu pare a aborda decât marginal subiectul. Ca și cum la noi nu există astfel de orori.

Mă întreb oare în cât timp vor ieși la iveală hărțuirile la care sunt supuse multe dintre studente în universitățile românești. De ce spun asta? Pentru că, atunci când eu eram studentă, asta era o practică uzuală. Cum am aflat? Pentru că și eu am fost hărțuită de un asistent universitar. Când am încercat să discut subiectul cu unele colege despre care aflasem că li se întâmplase același lucru, toate au negat, deși știam că ele și cedaseră șantajului respectivului personaj. La momentul respectiv, m-a întristat tăcerea lor complice, nu cred că am reușit să le înțeleg, până la capăt, vreodată. Nici nu cred că le-am mai respectat sau iertat vreodată din acel punct. De ce? Pentru că, împreună, am fi putut pune capăt unei practici. Eu eram dispusă să ajut la construirea unui caz împotriva respectivului individ, dar aveam nevoie și de mărturia lor, iar ele nici nu au vrut să audă. Și, astfel, m-am văzut nevoită să îmi văd de treabă, iar peste 1 an să îl văd pe individ cum făcea același lucru unor studente mai mici. Nu pot descrie sila, revolta și frustrarea pe care le-am simțit atunci. Acesta a fost și unul din motivele pentru care am decis să nu practic medicina…

 

De ce se tace pe acest subiect? Părerea mea este că femeile tac de teamă ca vor fi judecate, puse la zid, “cu siguranță trebuie să fi făcut ea ceva sau a meritat-o”. Este revoltător că încă ne scăldăm în lumea concepțiilor din evul mediu, dar ăștia suntem.

Suntem în secolul informației-viteză, dar expunerea acestui subiect, în media românească, este marginal sau nu există. Și se pot trage multe concluzii de aici. Dar degeaba. Și nu ne mai putem lamenta cu clișeul “da, dar trăim într-o lume a bărbaților, ei sunt buricul Pământului” pentru că este un fals. Vina hărțuirii aparține agresorului, de orice sex ar fi, dar cea a tăcerii, implicit, complice  celui agresat. Cu părere de rău, până când nu se vor uni mai multe victime care să spargă bula tăcerii, agresiunile tăcute și neștiute vor continua. Și vor face victime. Victime cu traume, uneori, atât de profunde, că în ani de terapie pot ieși din șoc cu adevărat. Asta în cazul fericit, pentru că multe nu ajung la un specialist, dar dezvoltă o depresie așa frumoasă, a cărei cauză, bineînțeles, rămâne un mister.

 

Așadar, de ce ar fi și la noi un subiect real de dezbatere, de proiectat legi de impact cu protecție pentru victime (știu, pe hârtie există tot felul de reglementări, centre etc), când la noi nu se întâmplă așa ceva?! De ce ar fi concepute știri, investigații sau articole de substanță pe un subiect inexistent, nu-i așa?!