Cantina de partid

Sau rămăşițele comunismului din metabolismul românesc.

Dacă îmi amintesc corect anul, cred că prin 1987, mă jucam în spatele blocului până s-a oprit curentul electric, ca de obicei, pe la ora 7, seara. Ajunsă în casă, după orbecăiala obişnuită, am realizat că uitasem să cumpăr rația de pâine pe ziua respectivă. Încep să caut cartela de pâine, aceea în care se specifica, exact, câte persoane are familia noastră şi la câte jumătăți de pâine avem dreptul zilnic. Caut peste tot. Cartela nu era. Simțeam cum, uşor, uşor, podeaua îmi fuge de sub picioare. Le spun alor mei că mai aveam ceva de făcut pe afară şi am ieşit repede, înainte ca ei să mă întrebe ce aş putea face afară, seara, fără nicio sursă de lumină.  Aveam cu mine aliatul perfect: o mică lanternă chinezească.

Afară, caut prin toate locurile prin care îmi aminteam că mă jucasem. Iau toată iarba din spatele blocului, fir cu fir, la căutat.  Cartela de pâine intrase în pământ. După vreo oră de căutări zadarnice, mă întorc acasă fiartă de ruşine, de teamă, de gânduri. Le dau vestea alor mei. Le citeam îngrijorarea pe chipuri.  Ce vom face de acum?

După o noapte dormită într-o agitație interioară teribilă, dimineața, mama merge la magazinul de pâine pentru a vedea dacă exista vreo soluție.  Acolo, vânzătoarea îi zâmbeşte şi îi dă cartela noastră de pâine. Cineva o găsise şi a dus-o acolo unde ştia sigur că vom merge în căutarea unei soluții. Nu am ştiut niciodată cine a fost şi nici nu ştie de câte ori i-am mulțumit  în gândurile mele.

Aceasta este o relatare reală din anii comunismului. Acei ani după care mulți români încă mai tânjesc azi. Acei ani în care dacă, printr-o întâmplare miraculoasă, se întâmpla să cunoşti un bucătar de la cantina de partid, puteai spune, liniştit, că ai tras lozul câştigător. Orice rămăşiță de-a lor era mai bună decât nimicul de la Alimentară.

Astăzi, urmaşii comuniştilor se bazează pe acelaşi sistem. Sunt aleşi, democratic, de cei care cunosc un „bucătar „, profitā de pe urma lui sau nu pot trăi fără el. „Bucătarii” zilelor noastre au grijă să împartă rămăşițele meselor lor pentru a se perpetua la putere.

Cam aici suntem, o rețea de „cantină” comunistă se rulează la putere.

Cum poți explica unui om, aflat într-o relație de profundă dependență cu acest sistem, libertatea?  Eu cred că unul dintre multiplele motive pentru care acest om acceptă compromisul este comoditatea.

De ce să ai libertatea propriei conştiințe când firimitura poate fi o casă? Sau mai multe? Sau o funcție călduță la „cantină”? Poate într-o zi vei avansa ca „bucătar”? Orice este posibil.  Cum să nu scuipi seminţe în capul celor care vor un sistem transparent, bazat pe competență? Cum să nu-i torni la partid, mai ales în oraşele din țară? De ce să nu profiți de ocazia momentului actual pentru a dovedi că eşti un om folositor sistemului?  Dacă nu acum, atunci când? Dacă, Doamne fereşte! , legea ar putea domni în țara asta?

Ah, şi să nu uit! Cantina de partid, în anii comunismului, era finanțată din banii statului.  Toți o plăteau, dar numai „luminații” sistemului  beneficiau de ea. Firimiturile, însă, erau mai mici şi mai puține. Azi, comunismul e ceva mai generos.  Cu banii noștri, bineînțeles.