Corupția nu mai ucide?

Sau memoria pe termen scurt.

Cred că este mai bine de o lună de când sunt siderată, zi de zi, de ce se mai întâmplă în țara noastră, A NOASTRĂ!, și în capitala acesteia. Am sentimentul că îmi epuizez zilnic sila și revolta, până ziua următoare, când se ating alte noi culmi ale penibilului, mizeriei morale și nepăsării.

Citesc, zilnic, despre cazuri disperate de copii sau adulți aflați la limita supraviețuirii. Simt că marea noastră majoritate clocotim interior. Și totuși scânteia care să ne scoată cu adevărat din inerție încă nu s-a aprins.

Nu știu ce așteptăm. Nu înțeleg nici grupurile de pe facebook, constituite exact din nemulțumirea noastră, cu scopul de a organiza evenimente sau plimbări, cum vrem să le numim, care par a se ocupa, în ultima vreme, cu distribuitul câtorva articole din presă și cu schimbatul câtorva impresii teoretice despre ce se mai întâmplă, așa, ca să menținem totuși paginile active. Pot înțelege dacă sunt obosiți oamenii din spatele acestor pagini, dacă se simt hăituiți sau, pur și simplu, nu mai au chef. Dar nu înțeleg ipocrizia. Dacă nu mai vrei sau nu mai poți, e ok, dar apreciez sinceritatea, apreciez dacă spui celorlalți: noi nu mai putem! Gata. Să vină alții care să gândească ce e de făcut cu această mare doză de încredere acordată post-Colectiv, cu zeci de mii de oameni care au acordat un vot de încredere paginii intitulate sugestiv și inspirată exact din strigătul de disperare al ororii numite Colectiv.

Am sentimentul că în fiecare zi se întâmplă lucruri care ne duc cu ani în urmă. Simt că noi pierdem lupta prin neprezentare. De când ar fi trebuit organizate proteste? De ieri, de săptămâna trecută, de acum 2 luni.

Nu mai mor oameni în spitale din cauza lipsei de fonduri, din cauza furtului generalizat? Ne prefacem că nu vedem că toată țara e pusă în cui din cauza unui singur om cu probleme în justiție? Ne place ce se întâmplă în București? Totul e politizat, polarizat. Nu mai există noțiunea de profesionalism sau moralitate în nicio numire publică. Sau, cel puțin, eu nu văd.

Nu cred că este încă prea târziu. Încă simt că mai putem face ceva. Dar mă tem că suntem fiecare pe cont propriu, nu știu dacă cei care organizau evenimentele pe rețelele sociale mai sunt dispuși să o facă. Nu știu de ce. Și nici nu cred că mai contează.

Cei care ne mai dorim să trăim în țara asta trebuie să facem ceva. Mă tem că, de la sine, nu se va întâmpla nimic benefic nouă și copiilor noștri. Cumva acești guvernanți trebuie făcuți să înțeleagă că răbdarea are limite. Nu poți la nesfârșit să crezi că toată țara asta este preocupată de problemele lor cu justiția și că e normal să te preocupe numai modificări ale codului penal sau alte variațiuni pe această temă.

Spitalele nu fac față, personalul medical este pe sistem avarie, medicamentele esențiale lipsesc, iar învățământul stă într-un “genunche” cu manual unic de utilizare. Despre autostrăzi nici nu se mai vorbește, nici în plan, nici sub plan. Dar politicienii noștri sunt preocupați de CSM, de CCR, de legea penală, de voturile pe imunități, de introdus uniforme obligatorii în școli, de pe cine dintre ai lor mai pun într-o poziție cheie, bineînțeles, publică. De prețurile crescute la combustibil nu au văzut, nu au auzit.

Nu știu, mai putem să așteptăm? Ce să așteptăm? Mai putem aștepta să contăm?

Sper că, măcar acum, cei care și-au irosit dreptul la vot prin neprezentare să fi înțeles importanța gestului lor.

Sursa foto: Alexandru Socol Bsk- Pagina de Facebook