Dar dacă ne refuzăm resemnarea?

Cât de rău ne-ar putea fi?

Dacă am ști că, pentru a ne salva viața, am mai avea o mică șansă, o încercare, o luptă? Dacă acum am fi ajuns aici de undeva din viitor și am ști că încă nu e totul pierdut, oare am putea să ne adunăm ultimele fărâme de energie și să ne folosim mintea pentru a izbândi?

Și eu sunt obosită. Obosită de speranțe, de visuri pierdute, de dezamăgirile celor douăzeci și ceva de ani de încercări, de erori și orori. Dar, în mintea mea, încolțește un gând optimist. Este mic și firav, dar, pentru mine, el reprezintă acea luminiță din tunelul acesta lung. Dacă totuși nu plecăm capul și nu ne lăsăm doborâți de resemnare?

Știu, suntem bombardați zilnic cu știri bombastice, asaltul penalilor este în plină desfășurare. Ei sunt neobosiți, ei nu se resemnează. Ei luptă pentru ca ceea ce ne-au furat să le fie la adăpost de lege, ei luptă ca odraslele lor să ne conducă după ce ei, aparent, s-ar lăsa duși. Ce ne-au furat? Ne-au furat din buzunar, viețile, ne-au amanetat viitorul copiilor noștri, ne-au spălat pe creier bunicii, părinții. Ne-au întors pe unii împotriva celorlalți. Și acum pariază tot ce au pe comoditatea noastră, pe oboseala noastră, speră că noi vom fi cei care vom pleca de aici.

Zilele astea, am mers într-un mare spital românesc. Liftul pentru transportul pacienților operați era defect. Întreb ce e cu el. O doamnă asistentă îmi răspunde: “E defect, doamnă, de cel puțin juma’ de an! Pică toate pe noi, nu avem mai nimic, plimbăm pacienții operați pe holurile spitalului, iar pe cei din preoperator, printre cei veniți la consultații. Nu mai interesează pe nimeni.”. Afară, un tată desfigurat își hrănea puiul de numai câțiva anișori cu mici bucățele dintr-un sandwich și povestea cuiva, la telefon, că tocmai terminase o altă repriză de citostatice. Am observat apoi branula din brațul puiului…

Noi suntem obosiți? Dar puiul acesta de om care luptă pentru viața lui cum este?

Cum să luptăm cu această caracatiță de interese? E o luptă inegală? Poate. Ei au bani, media, putere politică. Noi ne avem pe noi și nu cred că mai suntem așa de puțini. E suficient?

Dacă fiecare dintre noi ne-am interesa cine sunt cei care ne reprezintă în Parlament și, în primă fază, am sacrifica o jumătate de oră din timpul petrecut pe internet pentru a le scrie direct și a-i întreba ce vor vota în cazul unei ridicări de imunități sau proiect de lege? Dacă sunt doar eu, cu siguranță, mă vor ignora, dacă vom fi mii, cam greu.

Dacă vom învăța să le cerem socoteală pentru orice vot? Da, știu, ne va consuma timp, dar timpul ăsta ne poate scoate din tunel. Ce îi doare pe ei cel mai mult, în afară de bani, influență, putere? Voturile. Vor alte mandate pe viitor. Dacă vor simți presiunea CONTINUĂ a noastră, a electoratului, că trebuie să ne dea socoteală tot timpul pentru ceea ce fac pe banii noștri, credeți că, în timp, nu va conta? Atâta vreme cât avem acces la internet, intrăm pe rețelele sociale, citim diverse, eu cred că putem să ne dedicăm câteva zeci de minute pentru a ne informa și apoi, permanent, să ne exercităm un drept democratic de a cere reprezentanților noștri să ne comunice ce decizii iau, ce poziție adoptă pe anumite proiecte de legi. Cum? Pe email. Știu, votul e secret, dar mandatul lor nu. Au datoria să își informeze alegătorii ce fac în Parlament. Și trebuie să îi determinăm să o facă. Din proprie inițiativă, ei nu se simt datori nimănui. Informații publice:

http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura2015.de?par=C

https://www.senat.ro/FisaSenatori.aspx

Dacă pentru tatăl care-și hrănea puiul cu bucățele de sandwich am ieși toți în stradă pentru a-i face pe politicieni să înțeleagă că nu noi vom fi cei care vom pleca? Că acel copil merită cel mai bun tratament pentru a se vindeca, că noi toți merităm mai mult, că i-am suportat suficient, că refuzăm să plecăm și să le predăm țara noastră lor! Că nu trebuie să așteptăm donații pentru ca secții din spitalele noastre să funcționeze la standarde decente. Că nu trebuie să suportăm inepțiile vreunui ministru care ne decide viitorul. Că avem încă o voce. Că avem încă pentru ce și cine lupta! Pentru că țara asta este și a noastră!

Dacă ne-am îmbrățișa oboseala, dezamăgirea și am ieși cu ele în stradă cu toții, cei care putem și înțelegem  ce se întâmplă? Dacă i-am mai da o șansă speranței? Dacă apoi vom fi învățat vigilența, drepturile pe care le avem? Oare nu merită să mai încercăm, măcar o dată, dezmorțeala?!