Care mai sunt perspectivele copiilor noștri aici?

Mai au perspective? Dar noi?

Mă pretind, față de mine însămi, a fi o optimistă. Nu în sensul clişeelor aşa-zisei psihologii pozitive, ci, pur şi simplu, instinctiv, caut o soluție de ieşire dintr-o situație dificilă, convinsă fiind că soluția există.

Zilele trecute, fiica mea, aflată la vârsta adolescenței, îmi spunea că ea nu crede, acum, că va rămâne în această țară pentru a-şi construi viitorul. Şi m-a întrebat care sunt perspectivele aici?

Sunt încă în gândurile discuției avute cu ea. Sunt încă în căutarea unor răspunsuri. Testez mental soluții. E realist să mai cred că țara noastră are vreo şansă? Nu ştiu.

Am tot gândit şi scris despre educație şi despre sistemul medical.  Nu pot mişca eu conştiințe, nu pot doar eu şi încă, poate, alți câțiva oameni să schimbăm sisteme din temelii.  Atâta timp cât unii dintre noi nu merg la vot, atâta timp cât tot aud placa „toți sunt la fel”, de parcă noi înşine am fi perfecți, nu văd soluții. Cei care merg la vot şi pun ştampila pe câte un condamnat penal sau vreun urmărit penal, nu cred că e chiar o surpriză, dar aceşti oameni nu au dileme. Ei cred în prezumția de nevinovăție chiar şi după condamnări definitive. Şi ei ne decid tuturor viitorul. Şi ni l-au decis. Cu vârf şi îndesat.

De ce ne mai mirăm că la educație avem un om analfabet funcțional dominat de mania grandorii? Ce înțeleg copiii noștri din spectacolul ăsta penibil?  Copilul meu înțelege că nu avem repere, că suntem comozi, că nu avem de gând să schimbăm nimic în profunzime şi că parcă ne tot învârtim într-un soi de ani ai cârtiței, ne tot întoarcem de unde plecăm. E dur, dar cam ăsta a fost nivelul discuției pe care am avut-o cu ea.

Să mai pun în discuție haosul din domeniul sănătății? Sau autostrăzile pe care le tot plătim şi pe care nu ştim dacă măcar nepoții noștri vor merge? Nici nu mă gândesc să încerc măcar să îi explic toate lucrurile astea pentru că nu voi şti să îi expun motivele pentru care încă ne mai învârtim pe aici. Pentru că nu e suficient ca doar noi să ne iubim țara, mai trebuie ca şi conducătorii/politicienii ei să o iubească cu adevărat.

Dar sunt convinsă că se vor găsi imediat apărători ai acestui sistem profund cangrenat. Eu nu înțeleg, noi nu înțelegem… Ştim deja că nu înțelegem, le-aş sugera să nu îşi consume energia încercând să ne explice culoarea gri, e ok.

Suntem pe cont propriu în țara noastră. Îmi e dificil să expun copilului meu perspectivele pentru că nu le văd. Iar soluțiile par un vis frumos, dar îndepărtat. Şi poate că am mai avea răbdare, dar timpului nu pare să îi pese, trece implacabil. Şi cu el şi viața noastră.