Atunci când medicii plâng

De neputință.

 

Zilele astea, am citit, întâmplător, apelul unui medic către noi toți. Un apel de disperare, de frustrare, de conștiință. A noastră, a tuturor.

Mă întrebam, într-un articol anterior, de ce medicii onești și valoroși nu iau atitudine, de ce nu fac mai mult pentru pacienții lor. Citind, în ultimele zile, mărturiile unora dintre acești medici din infernul sistemului medical românesc, cred că reușesc să le înțeleg perspectiva.

 

Ceea ce trăiesc, mulți dintre ei, este un coșmar. O luptă contra-cronometru, până la epuizare, având la dispoziție  mijloace rudimentare, cu un sistem valoric cu susul în jos, condus, pe multe paliere, de incompetență, care îi consumă, îi macină până la lipsa oricărui entuziasm.

O spun de la bun-început, nu mă refer la personalitățile de carton ale acestui sistem, ci la medicii cu adevărat profesioniști, care lucrează ore în șir, fără întrerupere, uneori parcurgând distanțe mari pentru a-și ajuta pacienții.

Mai există, însă, o categorie de medici. Aceia care au lucrat în afara țării, care au specializări recunoscute oriunde, mai puțin pe meleagurile mioritice. De ce? De teamă. Teama acestui sistem, aflat în stadiu de putrefacție, că va pierde tot. Acești medici nu se întorc doar cu experiența lor vastă, cu profesionalismul și dorința de a ajuta, ei se întorc FĂRĂ FRICĂ. Ei vor pune degetul pe puroiul din sistem și ni-l vor arăta așa cum este. Sunt mii de dosare blocate în birocrația, intenționat gândită, fără sfârșit, de medici dornici să se întoarca acasă.

Cu cei care pleacă din țară, sistemul nu are nicio problemă. Pleacă medicii valoroși? Foarte bine, încă un locșor liber pentru vreo rudă s-a creat. Și apoi ne minunăm de ce numărul de diagnostice pe care le poate primi un pacient este, în general, direct proporțional cu numărul medicilor vizitați.

Ceea ce mă impresionează, însă, sunt aceste cazuri de medici care, lucrând până la epuizare, uită de ei, de sănătatea lor. Aceștia sunt eroii unui sistem care nu-i merită.

 

Apelul acestor medici care încă mai au energie, care încă mai au curaj și nu au renunțat la speranță, e  datoria noastră să-l auzim, pentru sănătatea noastră și a copiilor noștri.

Atunci mă întreb: când consideră un popor că s-a depășit limita? În câte suflete aflate în suferință să numărăm nepăsarea? În câte milioane de euro furate? Câte vieți mai trebuie să se piardă până ne trezim? Da, noi toți. Cu toții ne suntem datori cu o viață.

Sursa foto: depositphotos.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s