Lipsa coeziunii noastre

Cu scoala la psihiatrie.

In cateva zile, incepe, din nou, scoala, si nu e ca si cum as fi descoperit apa calda, dar, ca in fiecare an, ma incearca o depresie seaca atunci cand se apropie acest moment.

De fiecare data cand se mai incheie un an scolar am speranta ca, peste vara, mai-micii nostri ministri, politicieni, ce-or fi ei, au acea tresarire din al n-lea ceas si incep sa schimbe nu manuale, nu zile libere, inspectori, directori, ci mentalitati, fac reforme de substanta in beneficiul copiilor nostri. Mai pe scurt, ca vor reusi sa faca scoala atractiva, materiile interesante si, cu adevarat, folositoare pe termen lung.

Dar, ca in aproape oricare alt domeniu al statului nostru, tot ceea ce se intampla, de fapt, sunt doar rotiri de cadre, numiri politice, negocieri de manuale fara rost si alte asemenea stupizenii. S-au pierdut ani in sir conservandu-se o stare de dispret total fata de parinti, fata de copii si, nu in ultimul rand, fata de profesori.

Uitam, poate, ca aproape orice medic, vanzator, profesor, inginer, economist, muncitor, artist trece prin acest sistem de invatamant. Ne surprinde lipsa de empatie, lipsa coeziunii, lipsa, in multe cazuri, a bunului-simt, indiferenta, incompetenta fara teama de consecinte. Nu ar trebui sa ne surprinda, este oglinda perfecta a sistemului nostru haotic de invatamant.

Stiu, educatia vine si din familie. De acord, dar cand in scoala este incurajata concurenta intre copii, cand unui profesor ii sunt alocati 30 de elevi, cand se invata in trei schimburi si se petrec 12 ani in acest fel, atunci, in mare masura, in aceasta perioada, se modeleaza si caracterele viitorilor adulti. Copiii lupta pentru note, sunt mangaiati pe crestet cand obtin o nota satisfacatoare, si ce reprezinta pana la urma acest sistem de evaluare? La ce le foloseste in viata de adulti?

Invata copiii nostri care le sunt drepturile la modul aplicat, nu in lozinci sforaitoare din manualele epocii de piatra? Invata copiii nostri sa fie uniti pentru o cauza comuna? Invata copiii nostri sa lucreze in echipa? Au notiunea de echipa? Au notiunea de solidaritate? Sunt invatati sa le pese de semenii lor, altfel decat prin sistem pedeapsa (scazut note la purtare, scos la careu etc)?

Nu ar trebui sa ne surprinda faptul ca noi, adultii, nu suntem uniti, reactionam mai degraba decat actionam. Si noi suntem rezultatul unui sistem de invatamant schizofrenic, cu schimbari de la un an la altul, cu unii profesori care nu au ce cauta in apropierea copiilor. Ne-a fost incurajata vreodata, cu adevarat, initiativa?

Sunt medicii uniti in fata abuzurilor, a incompetentei, a furtului generalizat? Sunt pacientii uniti in a-si cere drepturile legitime? Sunt profesorii? Sunt parintii? Eu nu cred.

In schimb, cred ca putem fi. Cred ca putem schimba, cred ca putem sa ne vedem semenii si sa ne unim pentru cauze corecte, concrete si colectiv-benefice.

Totul e sa acceptam diagnosticul pentru ca tratamentul, apoi, vine de la sine. 🙂