Ghidul meu de supravietuire. Sau nu.
In mai multe momente ale vietii mele, ca, aproximativ, orice alt om, a trebuit sa repar sau sa renovez un apartament, o incapere sau, pur si simplu, un spatiu de locuit. Acel moment, demn de un selfie, in care te scarpini in… cap si realizezi ca ai nevoie de niste oameni speciali numiti… meseriasi.
S-au scris mii de randuri, pagini, nu stiu inca daca si romane, despre aceste experiente unice din viata unui om, dar mie nu mi se pare suficient. Gandurile care imi traverseaza creierul in timpul derularii unor astfel de lucrari, sinapsele care se scurtcircuiteaza in acest proces merita si atentia mea.
Pentru inceput, imi imaginez cam cum as vrea sa arate, ma uit pe reviste, pe site-uri specializate, ma documentez, visez cu ochii deschisi. Ce frumos va fi! Apoi caut oameni “specializati”, care stiu mai multe decat mine, carora eu visez ca le arat revista, poza si ei imi vor spune ca pot face ce imi doresc. Eu imi aleg culori si design, iar ei vor pune in practica cele discutate si negociate, bineinteles.
Asta e visul.
Acum, realitatea.
Gasesc oamenii, fiecare pe zona lui de expertiza, fiecare isi spune mai intai pretul, ca asa e-n tenis. Ok, totul e perfect, fiecare isi face partea lui si totul ar trebui sa iasa bine. Sau nu. Vedem…
De cele mai multe ori, aproape in orice domeniu, exista un “cineva” care a facut un “ceva” inainte. Acel “cineva” este un fel de “fostul” dintr-o relatie. “Cineva”-ul a gresit grav, din cauza lui nu se mai poate face un nustiuce pe care eu l-as fi vrut, meseriasul actual este revoltat de ceea ce a putut face respectivul. Asta da mult planurile peste cap. Eu intreb, tâmp, daca toate aceste nenorociri nu erau acolo si la momentul discutiei initiale. “Nu se vedeau, doamna!” Acum termenul este prelungit din cauza lui “cineva”. OK!
Incep lucrarile, primele doua zile telefonul meu e linistit, nu ma suna nimeni, sunt fericita. A treia zi, zbarnaie de dimineata: “Doamna, meseriasul X care se ocupa cu Y nu a facut bine proiectul, nu corespund dimensiunile!”. Sun pe meseriasul X si imi explica regula de trei simpla si diverse axiome, ca nu intelege meseriasul Z, ca e bine ce a facut el. Ma apuc de calcule, asta e, daca nu m-am facut meserias, calculez dimensiuni si inclinari. Verific si reverific, trag concluzii, fac mediere intre meseriasul X si Z. Se impaca. Pret de 2 zile.
A treia zi, de dimineata, sunt chemata la “raport”, cei doi meseriasi isi scot ochii. Si sunt numai 2, mai urmeaza si 3, si 4. Meditez cum as fi putut sa fac singura toata lucrarea, ma visez, ca in reclame, suita pe o scara, mascarita putin pe fata de lavabila si cantand. Cei doi meseriasi sunt de acord cu un singur lucru: nu va iesi ca in poza lucrarea, din cauza ca “cineva”, ca alinierea planetelor, ca e nasol. Am uitat sa mentionez ca meseriasii sunt din aceeasi firma, deci… da.
Dupa mai multe zile de santier, incep specializarile. Mele. In chituri, robineti, moloz, profile, suruburi, piulite, verificari proiecte (din cauze de “profesionalism”), aplicat gresie, faianta. Cum de nu am stiut toate lucrurile astea pana acum? Si cum de am supravietuit? Sunt intrebari firesti care ma framanta.
Lucrarea se prelungeste. Putin. Vreo 4 luni fata de ceea ce discutasem initial.
Banii se lungesc. Putin. Cu vreo 50% in plus din cat convenisem la inceput.
Meseriasii nu isi mai vorbesc unul altuia. Am luat cateva cursuri si de mediere intre timp. Toata comunicarea se petrece prin telefonul meu. A lui X cu Z, a lui 3 cu 4. Si toate celelalte combinatii. In acest punct al lucrarii, “cineva” a fost uitat, de actualitate acum este “ăla”.
Si poza mea cu spatiul acela de vis zace pe undeva. Nu o mai gasesc. Poate o vor gasi generatiile viitoare sau ceva civilizatii extraterestre. Nu m-am hotarat.
Am sa povestesc intr-un articol viitor si telenovela plimbatului de acte pe la administratiile vietii. Acum nu am timp. Trebuie sa citesc urgent o carte, poate o stiti, “Cum se repara un perete daramat din greseala”.
Gânduri Pixelate 