Gand multicolor

Cu anxietatea la o cafea.

Acum cativa ani, ma indreptam spre un oarecare magazin de langa casa. Eram, poate, putin obosita. La un moment dat, filmul s-a rupt, simteam ca nu mai am aer, ca tot ce era in jurul meu se indreapta cu viteza spre mine, iar inima mi-o simteam undeva prin gât.

M-am asezat pe jos si am inceput sa ma gandesc ce am si incotro s-o apuc. Oricare varianta de drum mi se parea o eternitate. Cumva, am reusit sa ajung si la magazin, si inapoi acasa. Singura. Nu as sti sa spun cum.

Dupa acest episod combinat cu un drum horror cu taxiul, in care soferul nu prea stia daca sa ma parcheze in fata la Urgenta sau la adresa solicitata de mine, am realizat ca ma aflu intr-un impas major. Stiam deja, de la cardiolog, ca inima e bine si, atunci, am compilat ca sar dintr-un atac de panica intr-altul, asezonat frumos cu anxietate in timpul liber.

Au urmat programari la medic, sedinte de terapie, bani sarind, ca popcornul, in toate directiile.  „Distractia” costa.

Recunosc ca, desi avand semnalele de ani buni, de abia cand m-am trezit cu capu’n gard am realizat ca am o mare problema.

Am avut oameni in jur care m-au sprijinit atunci cu o grija profunda, oameni care mi-au dat increderea ca pot sa trec prin si peste acest episod al vietii.

Da, pot vedea cu obiectivitate situatii dificile si solutiile de iesire pentru altii, dar in cazul meu am mers in orb. Nu din lipsa de informatii, ci de teama, din ignoranta si incapatanare. Am crezut, bineinteles, vesnicul cliseu, ca nu mi se poate intampla mie. Am crezut ca pot rezolva singura orice, e o chestiune de vointa. Am crezut ca, daca o tin ascunsa, nici nu va iesi la iveala. Am vrut sa ma iau la tranta cu ea, desi ma simteam epuizata, am vrut multe…

Cu ocazia acestei experiente de viata, am invatat sa cer ajutorul, celor apropiati si celor specializati, asa am invatat sa spun ca nu mai pot, asa mi-am simtit limitele si invat sa mi le respect.

Da, acum, totul este bine. Nu a fost usor, a fost ca si cum as fi invatat din nou sa merg. Acum, zambesc ceva mai mult, nu ma mai iau atat de mult in serios, ma bucur de ce am, de ceea ce sunt, asa cum sunt.

Acum, din cand si cand, imi place sa stau la o cafea cu anxietatea mea. Ma impac cu ea, treptat, pentru ca, intr-o vreme, i-as fi pus piedica, daca as fi putut, numai sa o vad picata in nas. Am urat-o cu pasiune. Iar atacurilor de panica le-as fi pus lipici pe clanta.

Imi placea sa vad lumea in alb-negru, cu rare nuante de gri, acum, ii admiram culorile. Si eu, si anxietatea mea. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s