Copiii „ca la carte”.
Atunci cand am nascut-o pe fiica mea, eram, relativ, foarte tanara; emotional chiar copila, as putea spune. Imi amintesc ca, atunci cand am petrecut primele momente noi doua, singure, i-am spus ca “de acum, vom creste impreuna”.
Pe atunci nu erau cursuri de parenting, carti sau site-uri nenumarate pe subiect. Am avut o singura carte „ghid emotional” pe care o primisem cadou. Mi-a fost suficient. Era o carte scrisa, in timp real, de o mama care descria primul an petrecut cu copilul ei.
Nu pretind ca am crescut copilul perfect, ca avem o relatie perfecta, si, sincer, nu cred ca exista asa ceva. Imi cresc, insa, copilul cu o dragoste infinita. Si asta mi-a fost cel mai bun ghid in toti anii care au urmat. Nu stiu ce inseamna copil crescut “ca la carte”, habar n-am.
Nu a fost tot timpul usor, nu este tot timpul usor, nici nu trebuie sa fie, nici nu ma asteptam sa fie. Am facut amandoua multe nazbatii, ne-am jucat “de-a calul”, cu rolele prin apartament, ne-am “facut de cap” la McDonald’s, KFC, fara numar, prostioare nelimitate.
Cartile pe tema cresterii copiilor le-am folosit, atunci cand a fost cazul, pentru sanatatea ei, iar despre vaccinuri nu am avut si nu am vreo dilema, le-a facut pe toate.
Lucrurile care, intr-adevar, mi-au dat de cap au fost legate de contactul ei cu sistemul nostru de invatamant. Despre asta, mai pe larg, intr-un articol urmator.
In rest, nu stiu ce scrie in carti despre vieti “realizate” sau ce inseamna asta teoretic, practic, eu ma simt impacata cu mine si cu ea. Mi-am crescut copilul fiind eu, nu un personaj din vreo carte de parenting.
Imi cresc copilul cu dragoste pana la cer. Si atat.
Gânduri Pixelate 