Frici.
Cand eram copila, visam noaptea ca zbor. Deasupra apei, deasupra muntilor, deasupra unui camp, invariabil, zburam. Nu stiu cum imi cresteau, in vis, aripile, la asta ma gandeam dupa ce ma trezeam, dar le aveam, le simteam si mi se umplea sufletul de aer. Uneori erau albastre, alteori albe, dar tot timpul erau mari si stiam sa le folosesc pentru a pluti. Imi placea sa zbor destul de aproape de luciul apei, pe langa stanci. Da, erau si stanci. Si nu imi amintesc sa fi obosit vreodata. Am zburat destul de mult in copilarie.
Undeva prin viata, sa-i zicem, adulta, zburatul, inaltimea s-au transformat intr-un cosmar. Inaltimea si aerul de care-mi-era sufletul plin au devenit frici. La inceput, le-am ignorat, mi-am spus ca voi trece peste. Treptat, fricile s-au extins. Treptat, fricile au ajuns sa ma defineasca.
De la frica de inaltime, la frica de a merge singura pe strada, de a vorbi la telefon, la a merge cu masina, la a manca. Frica, intr-un punct al vietii mele, a devenit EU. Si nu am realizat schimbarea decat cand eram deja cu “capul in gard”. Nu stiu unde au disparut aripile din visul copilariei mele.
Tot creierul meu era ca o inflamatie, tresaream si ma speriam din absolut orice.
Fara oamenii dragi ai vietii mele, probabil, si acum as fi fost tot “in gard”. La propriu m-au tinut de mana, ca atunci cand inveti sa mergi. “Paseste, hai, nu iti fie teama! Sunt aici, te prind, nu o sa cazi!”
Imi recuperez capul din gard cu fiecare nou pas pe care il parcurg.
Pur si simplu, urmez un lung tratament de recuperare a aripilor.
Gânduri Pixelate 