Cu taxiul prin oras. Prin orasul care, intre noi fie vorba, nu e al nostru, nici al urmasilor nostri, nici al vecinilor, ci al lor, al fipandelelor. Noi? Doar in trecere pe aici. Cu taxiul, masina, bicicleta sau, dupa caz, cu hidrobicicleta.
Si mi se zbate iarasi gandul ala anxios: de ce, for God sake, nu am schimbat nimic in atatia ani, de ce stam sau alergam in baltoace de ne vin pana in creier si nu intelegem nimic?! Si simt ca imi intepenesc picioarele de furie, de neputinta si de frustrare. Ma uit pe geamul masinii, imi vad semenii si nu inteleg. Taximetristul mai injura vreo groapa ascunsa in balti, oamenii stau ghemuiti sub cate un adapost asteptand un ceva, un cineva si baltile se intind din trotuar in trotuar.
Ne intoarcem la ale noastre ca si cum nimic nu se intampla.
Si, guess what, chiar nu se intampla nimic. De vreo douazeci si ceva de ani.
